Cuvinte de amor…

Dragul meu,

Iubirea noastra are miros proaspat de primavara.Stii si tu ca ne scaldam seara de seara in saruturile vesniciei noastre.Aici…acolo…unde rasare o mica scanteie de amor.

Noi facem dragoste in fiecare moment al vietuirii:eu cu tine,tu cu mine…

Exista doar împreună, ,,separat” e doar un cuvant ofensator la adresa existentei noastre.

Tu nu te ascunzi cand vrei sa pui mana pe trupul meu tremurand la oricare atingere a degetelor tale.Tu nu ma acuzi cand iti spun ca oricum e doar al tau,totul meu.

Tu nu te scuzi la vreo ironie ce poate m-ar deranja,caci adori ,cu siguranta,micile mele iesiri comportamentale.

Simt momente de apogeu mental când ne împreunăm ideile și știu ca împreunati dam vieții sens.

Iar e trecut de miezul nopții, iar capul îmi sta doar la tine:la ochii tai, la buzele tale,la pielea ta, la vocea ta, la atingerea ta…

Îmi închid ochii și tot pe tine te vad, îmi deschid ochii – nu ești aici, dar tot te simt;Fac un pas și știu ca-l faci cu mine. Îmi curge o lacrima, mi-o săruți și o lași sa plece, sa treacă, chiar dacă îmi spui ca sunt frumoasa pana și când lacrimez ori plâng în hohote.

Bune-s toate? Ia de citește!

E miezul nopții? Nicidecum!

Dar miezul nopții în sufletul meu? Probabil ca da. Dar nu asociați termenul de noapte cu negură, pentru ca nu-i deloc asa. Mai degrabă explicația ar fi ca in ființa mea se desfășoară lupte crâncene între gandurile ce-mi inunda psihicul.

Ma simt bine, ma simt goala, ma simt excelent, ma simt tremurândă,ma simt extaziata, ma simt confuza, nelinistita, dar sunt eu… omul.

Toate ma compun, ma fac un tot și în niciun caz nu as concepe realitatea fără acest amalgam de sentimente.

Și da, e despre mine azi, eu narez, eu dictez ce sa îmi scrie penița cu cerneala pe hârtie.

Și pana la urma ce e starea de bine?

Sa stai cu cineva dintr-o rutina, pentru ca odinioară aveați impresia ca va faceți bine? Minciuni! Sa iti contopești timpul tău cu al cuiva cu care clar se omogenizează fiecare părticică din simțirile voastre.

Și pana la urma ce e prietenia?

O frunza în bătaia vântului? Ori un trunchi de abanos? O putem asemui în atâtea feluri… Dar sa n-avem grija, se scurg clipele, și o sa ni se arate într-adevăr.

Și pana la urma ce sunt eu?

Întrebarea asta…

Întrebarea asta se strecoară timida printre atâtea, dar mereu e atât de vizibila,se afla într-o opoziție. N-am cum să-mi răspund, mai am atâtea de trăit, și nici după ce-am sa le trăiesc, nu voi putea spune ceva concis despre acest concept-eu.

Tu știi sa iti menții psihicul colorat?

Iată-ma din nou aici:trecut de miezul nopții, iarăși în așternuturile mele din umila mea cămăruță,tot cu ale mele gânduri.

Observ ca scriu când am o oarecare stare de revolta asupra unui lucru, subiect, sau a unei idei.Dar e bine și asa, poate e felul meu de a ma simți ca ma fac,, auzita”.

Singurătate… Da, cam despre asta e vorba. Ah, sa ne calmam, nu sufăr eu din pricina acesteia și va zic și de ce:~Pur și simplu nu vreau~.

Consider ca stările astea, pe termen lung, sunt alegerile noastre. Exact;alegem sa stam în mica noastră bula, sa nu vedem dincolo de ea, și sa ne privam de tot ceea ce înseamnă viata cu adevărat.

Toată,, revolta ” mea a început când în jurul meu auzeam:,, Trebuie sa trec și prin asta, ce sa fac… ”.

Acel,, trebuie”;TREBUIE ala e folosit atât de greșit când îl punem în propoziția aia. Oare acceptam pentru a ne fi mai ușor? Vedem calea ușoară prin a ne victimiza și a vedea totul negru în fata ochilor? Ușor ar fi sa ne impunem puțin fata de noi, sa incercam sa sustragem din bula de nefericire în care suntem aerul curat, sa îl respiram și sa ajungem către marginirea bulei, sa ne facem loc pe undeva, și sa iesim sa respiram cum ar fi recomandat.

Astfel ca, nemulțumirea mea, e ca vad în jurul meu acceptare;acceptarea stării de poluare mentala. Mi se pare totul atât de anost, de plictisitor, de gri, sa pui totul în calea destinului, ca asa,, trebuie”.

Oameni, treziți-vă, sunteți proprii voștri conducatori, voi aveți controlul, de ce sa va mințiți ca nu e asa, când sensul călătoriei voastre, oricum nu e reversibil, și clipele nu o sa mai poată fi recuperate.

Trăiți, nu zăboviți!

Are arta simbolistica?

Îmi caut de mult curajul sa scriu;sa scriu măcar o propoziție, căci știu ca dacă aștern doar câteva rânduri, n-am sa ma mai pot opri.


Nu știu dacă ma percepe cineva în acest fel, poate în adevăratul fel, cu siguranță – eu, pentru ca nici eu nu las sa iasă acest alter ego la suprafață, rămânând ascuns de toate,, privirile” din exterior~veți și vedea de ce~.

Arta… Ce mai cuvânt,asa-i?Am ajuns, sau cred ca din totdeauna s-a întâmplat asta, sa nu îmi placa sa îl folosesc. Ma simt de parca îmi e interzis sa folosesc cuvântul care îmi exprima toate sentimentele, viziunea asupra tuturor momentelor, evenimentelor, trăirilor. De ce? Pentru ca s-a tocit, incredibil de tare. Trăiesc în secolul mileniului în care toată lumea e artist. Din păcate reprezinta o fațadă pentru dânșii/dânsele. Asa ca,a mea considerație e de alta natura decât a lor, nu semnalizezi când ești artist.

Nu, nu si nu… Ești adeptul artei când faci amor cu poezia, când respiratia ta se îngreunează la văzul unui apus care nu e privat de vreun gând lăturalnic ce ar putea denigra cumva frumusețea și esența care-i aparține,cand auzi atingerea și a celui mai mic por de pe pielea corpului ce înzestrează sufletul celui cu care faci dragoste, prin priviri, discuții lungi, gesturi mărunte, simbolice. Bineinteles,acestea reprezinta o infirma parte a ceea ce este cu adevărat arta.

Arta se găsește la interior, nu toată lumea o vede, dar crede-mă:va fi vazuta de cine trebuie.

Nu vreau sa aduc prin aceste cuvinte, sintagme ofensatorii la adresa câtorva, însă cine e artist o știe in sufletul sau, o știe cu toată ființa sa.

Cine e artist nu cauta sa fie văzut special prin arta, ci face arta un lucru cu adevărat special.